Maria: Alecs, tu te-ai casatorit?
Eu: Nu
Maria: Nu m-asteptam din partea ta la asa un raspuns rau.
Eu: De ce e rau?
Maria: Pai sa te casatoresti, sa faci si tu un copil sa vezi ce greu e.
Eu: Trebuie sa ma casatoresc sa fac copil?
Maria: Da. Abia astept sa mi-l prezinti pe sotul tau imaginar.
Eu: Imaginar?!
Maria: Da’ daca e urat, te casatoresti cu el? Eu zic sa te casatoresti, ca altfel ramai nemaritata si nu cred ca vrei asta.
Eu: Conteaza daca e urat?
Maria: Eu zic sa o faci. Te-a cerut o data… nu te mai cere, crede-ma.

Acum doua saptamani, un telefon la ceas de seara m-a facut sa-mi arunc niste haine intr-un rucsacel si sa ma trezesc a doua zi la 7, sa plec la munte. De fapt, pe munte. Traseul anuntat: Fagaras, Valea lui Stan si Iezer, Cuca si poate Cascadele. Nu stiam nimic despre Valea lui Stan, nu e traseu marcat, practic este un drum administrativ; undeva pe cursul raului este un baraj, iar traseul e accesul acolo din ambele parti. Unul dintre prieteni stia drumul, l-am crezut pe cuvant.

Pana la pozele de mai jos, weekendul urmator a fost randul masivului Ciucas, o mai veche cunostinta si un loc fruntas in inima mea. Dorinta mea secreta era ca intr-un viitor, sa mai ating un varf, oricare, dar sa stiu ca am urcat un varf, om mare fiind. Se pare ca mi-am dorit destul de mult si am urcat Varful Ciucas, 1954 m. Mai departe…

In weekendul care tocmai a trecut am fost in tabara numita “Campionatele Nationale de Inot Masters”, editia I. Pe principiul “viteazul priveşte pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede”, m-am inscris la 5 probe. La fata locului, caldura (30+ grade) si lipsa de antrenament m-au facut sa ma gandesc sa renunt la doua dintre ele. Carmen, Ducu si Grassa m-au incurajat sa n-o fac si le multumesc mult.

La sfarsitul primei zile de concurs aveam in buzunar o medalie de argint si una de bronz. Nu credeam ca va veni vreodata ziua sa inot la Nationale si sa mai fiu si pe podium. Exista si miracole . Desi proba de 100 m spate nu este deloc specialitatea mea, am vrut sa fiu in apa cu Anca si Carmen. Iar ele mi-au daruit un moment minunat. M-au asteptat la culoar sa termin cursa si m-au aplaudat. Medalia de vicecampioana nationala inseamna, pentru mine, mai ales acest moment.

Ziua a doua de concurs a venit cu mai putin soare si cu celelalte doua probe. Cea mai frumoasa a fost cea de 100 m bras, unde incurajarile colegilor au facut (din nou) diferenta. Oboseala m-a batut pe umar din prima lungime, dar “hei, hei, hei” m-au facut sa zambesc catre cea mai tare galerie. Si mi-au dat aripi. Finalul a fost cu strigate si aplauze, iar asta a facut ca bronzul obtinut sa fie nepretuit .

Timpii sunt si mai buni si mai slabi, fata de alte concursuri. La unele probe am adaugat niste secunde, dar vorba lui Gabriel, asta inseamna ca pot mai mult . Cel mai important este ca am inotat toate probele. La cele de 50 m am iesit pe 4 si pe 5, dar nu am fost ultima .

Au fost in apa oameni care au traversat un ocean pentru a concura (desi accidentati), oameni care n-au mai concurat de 40 de ani, sportivi care au redevenit campioni dupa 25 de ani, concurenti care abia stiau sa inoate anul trecut. A fost un concurs cu 170 de castigatori.

Daca nu exista inot la nivel Masters, trebuia inventat. Ma uit la poze si deja imi vine sa imi fac bagajul pentru urmatoarea tabara. Pana la editia 2012, luam locurile, start!

(paparazzi de serviciu: Laura, Nicole, Eniko, Silvia, Ioana, Silviu, Bogdan. Multumesc mult si scuze celor pe care i-am uitat).

O fereastra prin care se vad norii mult mai aproape. Un cer albastru, soare si liniste.

Un astronaut care a zburat in spatiu de mai multe ori. Un om care spune absolut nonsalant ca merge la scuba cu un tip pe nume Buzz Aldrin… Si eu in aceeasi incapere cu el. La distanta de un om de omul care a fost pe luna. Guion Bluford a vazut lumea de sus, de unde se vad doar formele geologice. Unde nu exista nimic ciudat, extraterestri si alte asemenea. Aici pe pamanat, insa, exista un discurs de la NASA, pe care omul l-a respectat cu sfintenie.

N-a spus niciodata “Houston, we have a problem” si nici nu se glumeste pe tema asta acolo, pentru ca a fost o situatie grava. Din filmele americane pare ca a ramas un fel de gluma. Nu e. Guion Bluford n-a studiat din scoarta in scoarta; la pregatirea teoretica pentru spatiu s-a bucurat ca nu se dadeau teste. Dar si-a dorit sa ajunga astronaut. Si personalitatea lui a fost compatibila cu ce cautau cei de la NASA. A invatat sa foloseasca toaleta din nava spatiala si stie ca cel mai rau lucru in spatiu este sa nu functioneze wc-ul. Pe luna, astronautii aveau pungi. Buzz a rezolvat problema fix pe scara modulului (am vazut intr-un documentar). Acolo sus, umorul pune limita de viteza la 17.600 miles/hour si semn “for sale” pe un satelit stricat.

Tot in spatiu, Guion a invatat ca pachetul cu capsuni contine chiar capsuni, odata ce l-ai hidratat. Pana atunci… “it doesn’t look like strawberries”. Si cand dormi, te prinzi bine cu velcro (arici) de perete si daca plutesti, te impingi usor, altfel zbori in capatul celalalt al navei.

Nevasta lui nu este un “space groupie”. Cand el era in spatiu, o intrebau colegii de birou despre zbor si ea spunea sec “intrebati-l pe el; revine intr-o saptamana”. Protocolul spune ca familiile astronautilor trebuie sa fie prezente la lansare si la aterizare, in caz de accident sa nu fie expuse asaltului mediatic. Doamna Bluford n-a fost deloc incantata sa fie acolo de patru ori. Intr-unul din mesajele trimise prin internet catre sotul sau, in spatiu, i-a spus simplu ca au venit de la deratizare, caci au in casa termite. Asta in timp ce la el ziua si noaptea durau cate 45 de minute.

Dupa nenumarate incercari (ba nu era program, ba erau nori, ba era aglomerat, ba uitam…), am fost la Observator. Am vazut luna marita de 208 ori. Am vazut planeta Saturn si satelitul Titan. Am vazut un colt mic de oras de sus. Daca pana acum n-am reusit, este clar meritul lui, al domnului presedinte .

Mai jos, poza tip “iocu” cu Guion Bluford; fotograf: Ionut Titulescu.

Pe larg:

Acum cateva zile, m-am sunat pe numarul pe care incerc sa nu-l mai am, dupa cum am povestit aici si aici. Si era perfect activ. Am intrat in cont si am vazut ca am de platit. Am vazut si negru in fata ochilor.

Miercuri am fost la un magazin Vdf si un baiat de acolo mi-a zis ca numarul este intr-adevar activ, ca vede ca am cerere de reziliere si ca va trimite un email catre colegi, sa fie inchis. Pe asta cu email-ul o mai auzisem, i-am zis si lui, dar omul mi-a spus ca de data asta sigur se rezolva, ca ma vor suna in scurt timp.

Azi m-au sunat. Dupa politeturi:

“Dupa ce ati facut cererea, v-a contact colega mea nu-mai-stiu-cum sa va faca o oferta cu un telefon si un abonament. A ramas ca va mai ganditi si ca o veti suna pe numarul ei direct. Dar pentru ca nu ati sunat, cererea de reziliere nu a fost finalizata”.

I-am spus fetei ca n-am nimic cu ea, n-o cunosc si nu mi-a gresit, dar mi-e imposibil sa vorbesc pe un ton calm. Ce legatura are oferta cu rezilierea?! Ca_colega nu mi-a spus in niciun caz ca daca nu sun inapoi, nu se ia in considerare cererea de reziliere. Fata ii tot dadea cu poezia, ca n-am sunat si ca trebuia sa sun si ca am de plata. Am replicat ca vor vedea banii doar daca mergem in instanta, unde vom merge pentru ca eu voi face actiunea.

Bai Vodafone, da’ mult tupeu trebuie sa ai: cere omul reziliere, tu suni sa-i oferi marea cu sarea si daca omul nu zice pe loc ca nu vrea, ignori frumos cererea si lasi numarul activ. Si fraierului de client nu-i spui, ca sa vii apoi sa-i zici ca n-ai finalizat cererea daca el n-a sunat sa spuna ca nu vrea telefoane si abonamente. Si mai este si bun de plata.

Am lamurit-o pe fata ca nu dau niciun cent, ca nu mai vreau contract, cartela etc si ca ar face bine sa-mi inchida numarul. Cu voce suava, mi-a zis ca de asta m-a sunat, sa finalizeze (!) si ca pana maine va fi inchis si se face ajustare sau cum ii zice, sa nu platesc. Asta pentru ca, a zis ea, am facut cererea, n-am mai folosit numarul si nu mi s-a comunicat clar ca telefonul pe care trebuia sa-l dau nu era, de fapt, pentru a accepta sau nu oferta.

O ora mai tarziu, ma pomenesc ca ma suna baiatul de la magazin, ca spera ca e totul ok, pana maine se rezolva. Maine ma voi suna sa aud mesajul cu numar inactiv. Si ar fi bine sa aud acest mesaj, bai Vodafone!

Vreau neaparat sa spun ca m-am bucurat sa vad ca romanii au stiut sa organizeze un festival. M-am simtit mandra ca langa orasul meu a fost un loc in care toate erau puse la punct, atat cat se poate cand stii ca iti trec pragul niste mii de oameni.

Mi-a placut sa vad ca era paza peste tot, ca erau toti coordonati, ca staff-ul de festival stia ce avea de facut, ca erau destule corturi cu mancare si bautura sa nu stam la coada; exceptie clatitele , dar acolo a fost meritul clatitarilor ca n-au avut destule plite.

Logistica a asigurat cat de mult s-a putut igiena, cu toalete multe, dispozitive de spalat pe maini si 2pi. Corturi de prim ajutor, stand de ‘lost&found’, bazar, zone de sport, promotii, concursuri si promoteri de care mi-a fost cam mila. Stiu ca au fost platiti, dar la ce frig era seara nu cred ca banii le tineau de cald.

Nu mi-a placut ca erau aproape locatiile cu muzica. Trupele pe scenele mari erau programate si asta mi-a placut, ca n-am asteptat o vesnicie dupa fiecare. Dar oriunde eram, auzeam muzica din cel putin doua locuri. Si asta a devenit putin iritant pe parcurs. Singurii la care nu s-a mai auzit altceva au fost Pendulum. Desi aproape de scena era un cort cu muzica, atat de tare a fost dat volumul, ca n-a mai contat. Si eu eram la peste 20 de metri de scena, cu multi oameni in fata si tot simteam ca imi tresalta inima la propriu.

Cu acest post, inchei povestile despre festival, mi-a placut, mai vreau, multumesc Carmen .

La primul concert de pe lista (v-am zis ca azi stiam ce vad ) am stat in tricou, desi era vorba despre ceva rece. Sarmalele Reci au fost pe sufletul meu si au punctat decisiv cu “Tara te vrea prost”. Zoltan si-a tras o freza tip Ricky Dandel, mi-a venit inima la loc abia cand a inceput sa cante; juram ca au schimbat solistul.

Am schimbat apoi stilul, pentru ca “ne place, ne place” de baietii de la ROA. Acum imi place si mai mult de ei, caci putem descarca melodia de pe site-ul lor, in mai multe versiuni. Concertul a fost chiar fain, suna bine live iar Cezar are un timbru aparte si se joaca haios cu vocea.

Urmatorii… Well, House of Pain! Am primit si insigna inainte de concertul lor . Despre ce a fost pe scena, au vorbit chiar ei: “Daca nu era Cypress Hill, nu era House of Pain. Iar House of Pain nu este Everlast”. Dar au cantat din toate. Iar mie mi-a luat ceva timp sa ma prind ca “mosul” cu chitara era Everlast. N-am mai avut niciun dubiu cand a cantat “What it’s like”. Cineva acolo sus ma iubeste, caci mereu mi-am dorit sa ascult cantecul live. Mai mult decat sa merg la festival sa “jump around” si sa primesc ce-mi doream… se poate, dar am rabdare . Evident, la bis au zis-o p’aia cu “Jump Around” de a vibrat tot Tunariul si un sfert de Pipera.

La final, zvonuri ca “sunt misto aia de la Pendulum” m-au convins sa mai inghet vreo ora, dar nu de tot caci m-am dezmortit cu cei de la Hadouken. Nu-i stiam, dar urechile mi-au auzit niste ritmuri gen Prodigy. Pendulum a avut fragment Prodigy de-a dreptul. Si chiar sunt misto. E drept, jumatate de concert l-am ascultat de la coada la clatite (1 ora am asteptat!! Bune, nu zic, au mers perfect sa am energie sa dansez, dar puteau sa mai aduca o plita…). Australienii au avut cel mai numeros public, poate pentru ca erau ultimii din festival, poate pentru ca au fani. Ne-au facut sa dansam si sa ne incalzim, s-au mirat si ei de frigul de aici. I-am trecut pe lista de ascultat si am plecat dardaind spre casa. Despre festival in afara de muzica, scriu dupa ce dorm .

(Carmen, daca nu ti-am dat motiv sa ma bati… )

Ziua a doua de B’ESTFEST. Coafura rezistenta m-a trecut de badigarzi si am intrat pe tapsanul cel mare si am luat-o in stanga, ca oricum nu stiam incotro s-o iau mai intai. Balciul, colorat si plin. Corturile cu orice, la fel. Standuri cu bautura, mancare, tricouri, bijuterii si cate si mai cate. Organizarea buna, toate facilitatile erau la locul lor, paza peste tot, destul de curat pe jos (bravo si multumiri participantilor).

Pauza publicitara: www.2pi.ro. E cel mai bun lucru pentru momentul in care lipseste a treia mana, celelalte doua fiind ocupate cu haina/ fusta/geanta/tinut usa/ferit orice atingere de toaleta murdara.

Din orice colt se auzeau minim doua surse de muzica, lucru care a devenit iritant pe parcurs. La inceput, au cantat diversi celebri, oamenii stateau tolaniti pe iarba sau in fan. La ai nostri Suie Paparude, publicul s-a inviorat. Nu sunt genul meu, dar am tras cu urechea si n-a fost rau deloc.

Primii la care m-am mobilizat au fost Asian Dub Foundation. Nu-i stiam dar v-ati obisnuit ca am un talent sa merg la concerte ale trupelor despre care nu stiu . Mi-au placut, am intrat imediat in atmosfera, s-a cantat, s-a dansat. Pentru cei la fel de priceputi ca mine, oamenii canta rapcore, dub, dancehall si ragga, cu instrumente rock si influenta punk (wiki dixit). La colt de strada, un fel de rap pe ritm de rock. Iar prezenta lor scenica nu are nicio legatura cu pantalonii largi si lanturile groase.

Dupa ADF, a urmat LAMB. Auzisem ca exista, am stat putin sa vad daca ma cuceresc si apoi m-am indepartat cate putin de scena. Nu mi-a placut ce am auzit, m-am dus sa mananc si vrand nevrand, am ascultat in continuare. La sfarsitul mesei am plecat spre celalalt capat al campusului, doar doar nu se mai auzea. Am intrat in toate corturile cu muzica, pana au terminat de cantat. Ori n-am fost eu “in the mood”, ori clar nu e genul meu.

Ultimul pe lista a fost Mika. O stiam pe aia cu “relaaaax, taake it eeeaasy”. Artistul a venit pe scena pavoazata cu o cortina cu flori. Cred ca pot descrie concertul ca fiind tonic si colorat. A facut lumea sa danseze, sa cante si sa filmeze. Stiam ca poate ridica vocea la multe octave, dar mi-ar fi placut sa-i aud timbrul natural. La fel ca Prince, Mika prefera sa cante “sus”, desi mi se pare mai atragator timbrul jos si masculin. Dar daca asa vrea artistul… Fanele au fost in delir cand a ramas la bustul gol, desi noi eram aproape albastri de frig, iar solista de la LAMB a cantat invelita cu o patura.

Ziua II a fost insorita si interesanta. Fug la ziua III. Acum stiu la ce trupe merg .

Un om normal, care a cautat si inca nu s-a oprit este Maria Simion. O cunosc de multi ani si stiu ca a incercat diverse carari, sa vada care ii place mai mult. Toate, insa, au legatura cu arta, cu frumosul. Intre timp, adica in ultimii doi ani, Maria a luat creionul intr-o mana si acul in cealalta si a iesit in lume cu haine care ii poarta semnatura Wonder Lolita.

Cunosc acele creatii mai mult din perspectiva tehnica, dar aseara am avut ocazia sa vad prezentarea de moda a colectiei Romantic Style, plus avanpremiera toamna-iarna. Pentru cei care ma cunosc indeaproape, povestea deja ofera o imagine interesanta cu mine la un astfel de eveniment. Dar chiar nefiind din acel film, am plecat de acolo cu obiectivul clar: musai funda mare, vesela in par. Pentru ca hainele Mariei sunt atat de vesele si gingase, incat ma gandesc serios sa-mi scot din minte si din dulap hainele negre (pastrez, strategic, the little black dress ).

Omul normal care si-a cautat drumul a inspirat un alt om normal care cauta. Iar cautarea poate fi vesela, colorata si distractiva. Asa, ca oamenii normali.

Au condus, au fost condusi, au pierdut in final, dar sunt ai nostri! Dupa meci, neavand la mine tricolorul ca sa stiu evidenta autografelor, am zis sa fiu sigura ca am de la Marius Tincu, chiar si de doua ori. In timp ce imi semna, mi-a multumit ca am venit la meci. I-am multumit si eu ca ne dau motive sa venim si i-am urat bafta la Mondialele din Noua Zeelanda, din septembrie. Atunci, omul Tincu mi-a zis ca se teme de cutremurele de acolo si ca spera sa nu aiba probleme din cauza asta. Pe langa pericolul unui seism de 6-7 grade, meciurile cu Anglia si Argentina nu prea mai par grele, ma gandesc.

In timp ce vorbeam, incepuse sa picure. Tot el ne-a zis sa mergem in tribuna I daca ploua, ca nu e nicio problema. Romania a avut al doilea meci al zilei, cu tribunele pline. La al treilea meci, am fost dezamagita sa vad ca lumea pleaca. Dar a fost si bine, ca am avut toti loc la tribuna acoperita. A plouat zdravan, iar Namibia si Portugalia au jucat frumos, deci au meritat de doua ori aplauze.

Ai nostri Stejari au stat la ultimul meci. Tot in tribuna acoperita, la stanga si la dreapta mea . Cu copii, familii, prieteni. Vazuti de foarte aproape, oamenii astia sunt mari! La propriu. Si modesti si prietenosi cu fanii. N-am vazut vreunul sa refuze o poza cu vreo droaie de copii sau sa dea mana cu cineva.