prin lume, cu scandurile in spate

Nomadak este un fel de documentar muzical. nu este filmul artistic in care personajele raman la final impreuna, in aplauze. dar este filmul care te poarta prin India, Laponia, Sahara, Mongolia. iti prezinta oameni care canta la instrumente traditionale, necunoscute noua, care compun versuri uitandu-se in jurul lor, care nu se sfiesc sa cante si sa danseze oricand si oriunde au ocazia.

pe scurt: doi artisti spanioli (care se prezinta din Tara Bascilor, nu din Spania. initial, credeam ca sustin ideea de separatism, dar acum ma gandesc ca probabil se leaga mai bine cu ideea de nomadism a filmului) reiau, cei doi confectioneaza un instrument numit txalaparta si il cara cu ei prin lume, pentru a aduna sunete din diverse regiuni, de la diferite triburi.

am inteles inca o data ca semanam, ca firi si poate e doar o coincidenta ca suntem imprastiati care incotro. mi-au placut dorintele exprimate de oamenii nomazi sau refugiati, mi-a placut sa vad ce putin (in aparenta) le trebuie acelor oameni pentru a fi multumiti. dintre toate dorintele, cea mai profunda, desi usor amuzanta, mi s-a parut cea a unui mongol. a zis ca pentru el, cel mai important e sa aiba calul lui mancare in fiecare zi. am auzit rasete in sala; dar un neuron in plus ar fi punctat ca pentru cineva dependent de cal intr-o zona de stepa, poate ca mancarea calului conteaza cel mai mult. un musulman dintr-o tabara de refugiati isi doreste sa aiba putini bani, sa fie fericit alaturi de familie si liber (asta a fost cu dedicatie pentru un om mereu nemultumit de ce are, se stie el ).

m-a amuzat extrem telefonul public din Ulan Bator, adica omuletii care merg pe strada cu un telefon (model vechi, dar totusi cu butoane, nu cu disc, probabil conectat la vreo centrala, dar nu s-a vazut) si la care te duci, platesti si suni. genial! inca un motiv sa vreau sa ajung pe acolo .

m-au impresionat: varianta din gheata a instrumentului (original din lemn), product placement-ul Stihl , costumele populatiei Sami din Laponia (care traieste fara sa afecteze natura, desi langa biserica unde filmau erau parcate tot felul de masini… fie, erau ale echipei de filmare ). si stepa mongola, un vechi vis de al meu de a ajunge acolo si de a calari peste acele intinderi imense, plus o masa servita in iurta (desi aici cred ca as avea o problema cu igiena… deci un sandwich de acasa servit in iurta).

cea mai buna intrebare a venit tot de la un mongol. “oare Mongolia va ramane singura tara nomada, sau celelalte se vor intoarce spre nomadism?”.

cu lectia ca mintea omului nu are nevoie de celular, gugal sau televizor, am iesit din sala cu un imens dor de duca, de cunoastere, poate chiar de nomadism. pana la urma, important e sa fiu fericita. asa am inteles din filmul asta.